Play Video
Să fim mai buni
… ”Nu suntem sfinți, dar suntem la întâlnire.”
Între Chin și Amin
Adevărul și Iubirea sunt cele 2 coloane pe care ne putem clădi existența.
Iubire de Frumos
… Emoția este combinația între Adevăr și Iubire.
omul
Regizor de teatru și film, poet și iubitor de adevăr și de iubire, este un creator ce inspiră generația prezentă la trezire și la privirea adevărului cu ochii larg deschiși. Cu peste 30 de piese de teatro regizate, prieten și colaborator cu marile nume ale artei scenice, are trei volumen de poezii publicate și multitudine de premii de film câștigate.
În anul 2013 a realizat lung-metrajul „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, acesta fiind primul film artistic din istorie vorbit în aromână. Filmul a primit în decembrie 2013 ”Premio Unica“ la Festivalul de Film ”Babel”, iar în 2014 titlul ”Best Balkan Spirit” în Albania. Pe lângă premiile din România, în 2015 se mai adaugă și cel de ”BEST FEATURE FILM”, de la Barcelona Planet Film Festival, Spania.
Motivat de succesul obținut, Toma Enache realizează în 2019 un film cutremurător de adevărat, bazat pe poveștile reale din timpul regimului comunist. Între chin și Amin este un film ce aduce emoție și adevăr, iubirea pentru credință și pentru sufletul omului.
INTERVIU - TRANSCRIERE
Care este cel mai important aspect din viața lui Toma Enache?
Familia. Cumva…familia, copilul asta mi se pare cea mai mare performanță pe care putem să o facem.
Și pe lângă asta, filmele, spectacolele de teatru, poeziile, oamenii dragi pe care îi intersectezi și comunici cu ei… Meseria asta ne dă șansa să călătorim mult și să întâlnim oameni în toate colțurile României și ale lumii. Toamna asta a fost o toamnă în care m-am deplasat și am fost cu filmul peste 60 de orașe, și întâlnești oameni extraordinari. L-aș aminti pe domnul Traian Bodea de la Beiuș unul dintre foștii deținuți, care a scris câteva cărți extraordinare și l-am cunoscut, a urcat pe scenă, m-a impresionat ce a spus legat de film (Între Chin și Amin – 2019) Le-a spus tuturor spectatorilor, că tot ce e în filmul ăsta e adevărat și ”noi cu cărțile facem, dar toate cărțile care s-au scris, sunt de fapt postamentul pentru acest film.” Și m-a impresionat modul în care a spus-o. Cu o bunătate, și o energie pe care ți-o dă prin întâlnira directă, un om care a trecut prin niște suferințe groaznice. Tinerii care vin și văd filmul, care m-au impresionat prin atitudinea lor, prin ce spun după, prin cum reacționează. Asta e ce-mi dă speranță. Și mereu spun, tinerii ăștia când vor ajunge să conducă cumva România, cred că o să poată schimba niște lucruri pe care noi ni le dorim de foarte mult timp, și generația noastră este, din păcate, captivă, în continuare, acestei idei că toți spun ”să facem” dar nu pot pune în practică. Toată lumea spune că vrea să codamne crimele comunismului dar nu se întâmplă chestia asta. România nu poate face schimbări majore, și nu a făcut niciodată. Dacă ne bazăm pe istorie, noi nu suntem în stare de schimbări majore, bruște. Iar tot ce s-a făcut, s-a făcut cumva… dat de context și cumva împinși de la spate de evenimente sau de marile puteri, ca să zicem așa. Și în continuare se întâmplă la fel. E vorba de mentalitatea asta și de partea asta de elipsă, de dispariție a acelor elite ale României, care erau între cele două războaie, deci după venirea comuniștilor la putere, s-a tăiat practice acea doză ale elitelor României, de credibilitate și de energie, și de schimbare pe care elitele României o puteau aduce. Tot cu greu, dar aveam cine să împingă lucrurile, sau prin cine să împingă, marile puteri, lucrurile. Dacă citim istoria și cum s-a întâmplat, mereu am fost împinși de context și de puterile vremii.
Să încerc să fiu un om mai bun. În drumul ăsta, în toate căutările încercarea este asta. Și nici asta nu e ușoară. Pentru că te intersectezi, și te lovești de tot felul de chestii și în unele nu ai încă, nici bunătatea necesară, ca să zic așa, nici experiența … Câtă vreme încă ne dorim lucruri care țin și de partea materială, și la mine, când spun asta, îmi doresc să fac film ține cumva și de partea materială, că filmele nu se fac fără bani Este ceva flagrant în opoziție cu dorința ta de a fi mai bun. Poți să fii cu adevărat bun în sensul adânc, ca să zic așa, când nu mai ai niciun fel de dorințe materiale. Nu vrei să faci filme, nu vrei să faci piese de teatru, nu vrei să faci o casă mai scumpă, nu vrei să ai o mașină și mai bună atunci da. Și dacă cu casa sunt mulțumit, nu e nevoie de una mai mare. Și mașina, nu una din cele mai scumpe, în privința renunțări, să nu îmi doresc să fac filme sau piese de teatru sau lucruri care au legătură cu un fel de a încerca să răzbat, care te poate face să interacționezi cumva, nu așa cum ți-ai dori și aici e, cumva, încă, de lucru. Mult. Pentru că toată dorința ta de a face izbindu-se de faptul că dorința asta implică și o parte materială… aici este încă foarte greu.
Care sunt visele și aspirațiile dvs?
La ce aspect negativ și distructiv, a fost necesar să renunțați pentru a vă putea manifesta acest crez?
Nu știu dacă este un element, dar să creezi înseamnă să faci lucruri, așa cum îți spuneam, în care crezi dar… Să scrii poezie e așa de frumos pentru că nu implică…personal nici nu îmi mai doresc să apară să fie publicate. O scrii pentru tine, o împărtășești pe Facebook, dacă vrei, sau nici măcar. Bucuria are avantajul ăsta de a te duce către partea aia de bunătate în care nu trebuie să ceri nimic pentru asta. Adică nu trebuie… Nu e ca la film. Îți trebuie buget, să angajezi oameni, să implici, să-l faci, să îl duci în cinema, după care să vină lume. Dacă s-ar putea face și filmele așa, mental. Doar să le scrii și să pară ca și cum poți să le dai drumul în lume. Dar din păcate nu este așa cu filmele. Dar cu poezia e. Și echilibrează. Îți dă o stare extraordinară când scrii poezie și nu este nevoie nici de confirmări și nici de cheltuieli materiale ca să o faci. Mi-aș dori să fiu, dar nu pot să fiu un om cu o bunătate cum sunt oameni, cum au fost în temnițe, cum a fost Veleriu Gafencu care și-a donat medicamentele, în stadiu terminal îi dă penicilina unui alt deținut, din altă confesiune religioasă și îl scapă de la moarte.
Asta da bunătate, la modul la care să tinzi la așa ceva. E o chestie incredibilă și nu numai asta, au fost foarte multe și foarte mulți oameni. Repet, cred că această bunătate cu adevărat adâncă și care poate fi un reper maxim se poate întâmpla când nu ai niciun fel de dorințe care să țină de zona materială. Altfel, nu ai cum. Ești constrâns câtă vreme nu poți să te manifești într-o formă de bunătate care să poată concura cu a altora care nu au asta.
E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci în această viață, care oricum nu durează foarte mult. Și să te ghidezi, știi îmi place comparația asta pe care o fac și o să o fac din ce în ce mai des. E ca și cum ai pune pe gps, trebuie să ajung la adevăr și iubire, și el îți dă o mie de variante … ”nu e bine. a doua la dreapta…a treia la dreapta… faceți un viraj imediat cum puteți…” Drumurile spre…sunt foarte multe și foarte diverse, și trebuie să te lași ghidat de gps-ul propriu în a ajunge către cele două destinații pe care ți le-ai propus. La capătul celor două puncte puse la gps e acea întâlnire … Nu știu dacă ți-am mai spus, dar citatul meu preferat este din ”Așteptându-l pe Godot” când cei doi spun: ”Nu suntem sfinți, dar suntem la întâlnire” Câți oameni pot spune asemenea lucruri? Că vin de 20 de ani și așteaptă acolo. Ei sunt la întâlnire. Și aici e ca și cum aș spune: Toată viața, gps-ul meu mă duce încolo. Nu știu când o să ajung, că sunt tot felul de ocolișuri, de răsuciri, e blocat drumul, nu merge… Și trebuie să te lași în această așteptare, în cazul lor. Suntem aici, noi am venit sub copac, dacă vine bine, dacă nu noi am fost aici. Câți oameni pot spune că sunt acolo, oricând s-ar întâmpla să vină și celălalt pe care-l aștepți la întâlnire?! Eu am pus pe gps, mergem, când ajungem – dacă ajungem, om vedea Ne tot ducem înainte și ne tot răsucește gps-ul că sunt tot felul de piedici. de blocaje, sau de drumuri în asfaltare, sau în facere. Filmele sunt un prilej de a transmite un adevăr bazat și pe iubire și pe așteptare… Cred că oamenii așteaptă, în general, în existența lor, anumite adevăruri pe care le simt dar nu pot pune mâna (pe ele), nu par palpabile. Sau le intuiesc dar știu că nu au informațiile necesare, sau nu s-au spus încă lucrurile care ar trebui să fie spuse despre asta, și atunci când vii într-un film și aduci un adevăr, în acest caz, dureros și ascuns, zeci de ani, foarte multă lume era cu gps-ul în căutarea acestui adevăr legat de… familie, de cei apropiați care au suferit acolo, de iubirea pentru ei… Deci sunt pe aceiași rută, pe aceiași autostradă, ca să spun așa.
O bună bucată de autostradă este valabilă pentru foarte mulți oameni. Din nefericire, în cazul ăsta, o bucată de autostrada dureroasă, ca să spunem așa.Un drum dureros. Și suferința, și durerea de acolo dar este și această durere că oarte mulți oameni care puteau fi repere morale pentru societatea românească au dispărut atunic, într-un mod tragic.
Este evidentă această iubire pentru adevăr pentru dvs. și s-a văzut în acest film , ”Între Chin și Amin”, totuși, ce determină această luptă pentru adevăr și luptă pentru iubire?
Ce principii universale ai simțit că sunt foarte active în desfășurarea vieții tale? Atât în plan personal cât și profesional...
Prezența cumva a divinității la modul în care am simțit că pune cumva mâna în lucrurile în care am muncit și mi-am dorit ca să iasă. Dacă lucrurile se întâmplă bine fără să faci compromisuri se datorează Lui, ca să zic așa. Asta e o parte importantă în care poți avea o doză de bunătate fără să faci compromisuri, pentru că El pune Mâna în locul tău. Să faci film independent în România, să fii pe locul 5 în box office și cu primul și cu al doilea ține de un fel de minune, că nu aveam mijloacele material și de niciun fel, și atunci sigur că ține și de asta. Ce faci îți dă speranța că ești pe calea cea bună, ca să spun așa. Că ce îți dorești tu este un lucru bun pe care îl doresc și alți oameni. Vin și îți confirmă acest lucru și mergi înainte. Și așteptarea pe care o au, și ce îți spun că și-ar dori să vadă în continuare … Din păcate nu poți să astupi gaura aceasta goală de adevăr în care sunt atâtea așteptări. Se poate umple un pic acolo, dar sunt foarte multe lucruri care lipsesc. În toate locurile prin care treci, toată lumea se gândește că lipsește adevărul și despre ce a fost la Sighet despre ce a fost la Gherla, ca să luăm doar zona asta. Sunt iarăși lucruri importante în istoria României genii despre care nu s-a făcut un film artistic important, sau ceva… Suntem încă într-o căutare și așezare și toți se întreabă de ce nu se face. E ca un adevăr care nu plutește și nimeni nu-l spune să-l aducă cumva în fața tuturor într-o formă în care oamenii să vibreze la el. Când ai ajuns la destinație, s-a terminat și viața. Cumva sunt legate între ele. Și unii ajung mai repede, unii ajung mai târziu. Unii deloc.
De neputință. Când nu poți să îndrepți lucrurile pe care le vezi că sunt pe un făgaș prost și în foarte multe dintre le, nu ține de tine, doar de tine. Ține cumva și de tine, dar lucrurile majore sunt determinate de credința mai multor oameni, că acele lucruri nu sunt bune și trebuie îndreptate. Și atunci, simți cum vibrezi, cu o parte importantă din oameni, dar nu atât de mulți încât să fie suficient să produci niște schimbări majore. Nu suntem sfinți, dar încercăm să facem tot ce putem în direcția în care ne dorim și credem. Cam asta e. Și eu nu sunt sfânt dar sunt la întâlnirea mea cu drumul meu, cu ceea ce îmi doresc să fac.
Ce emoție este predominant activă în dvs? Atât emoție pozitivă, cât și emoție negativă...
Cum reușiti dvs să vă exprimați, față de lume dar și fața de dvs însuvă, crezul?
Adevărul și iubirea. Cele două coloane pe care putem să ne clădim, cumva, existența, în măsura în care putem.Și dacă încercăm să ne ghidăm după asta cred că lucrurile ies bine. Mai vine și Dzeu și pune puțin mâna. Dacă tu pui umărul și împingi spre adevăr și iubire pune și El mâna și se întâmplă lucrurile pe care le dorești. Facem filme.
Încercăm să le spunem și oamenilor din preajmă pe care îi iubim, să le transmitem asta. Și simți asta și din partea celor din jur. E cumva un reverb la ceea ce transmiți se întoarce spre tine. Am simțit că toată energia pusă în filmul ăsta, toată munca, tot chinul și aminul, care s-a făcut se întoarce acum către el, o parte importantă din iubirea care a fost pusă acolo. Din adevărul care a fost pus acolo, se întoarce prin sufletele oamenilor care văd acest film, se întoarce spre tine această bucurie pe care o aduc spectatorii. Unii vin și spun ”nu vreau să fac nicio fotografie, vreau doar să vă strâng mâna, sau să spun două vorbe.”
Sau unii nu spun nimic. Vin doar, așa, de pun cumva mâna pe tine, sau dau mâna cu tine într-un fel în care ai înțeles tot și nu e nevoie să mai spună absolut nimic. Emoția, ce este de fapt?! Emoția este combinația aceasta de iubire și adevăr, care vibrează în sufletul oricărui om care se ghidează după aceeași doi piloni. Dacă se ghidează după altceva, nu știu dacă li se pare emoționant ceva care e bazat pe adevăr și pe iubire.
În primul rând mama, și apoi toate femeile din viața mea care m-au ajutat. De la profesoare, învățătoare… Profesoara Mariana Vintilă cu care am început publicarea primului volum de poezie, spectacolele de teatru, care a fost ca o colegă mai mare, de studenție cu mine. Și da, cred că într-un fel, poate și pentru că am avut trei surori mai mari decât mine și cumva partea feminină am simțit-o mereu că mă protejează cumva. Sau că mă împinge spre calea mea într-o măsura mai mare decât … asta nu înseamnă că nu am prieteni și nu sunt atâția oameni, bărbați care m-au sprijinit în demersurile mele, în căile mele artistice. Dar nu se compară cu dacă e să facem o comparație…
Tata, este prezent tot timpul și cumva mă ghidează în continuare în alegerile mele în drumul meu, chiar dacă nu mai este aici de foarte mult timp.
Dacă ați putea astăzi, să vă întâlniți cu acea persoană căruia sufletul dvs de creator îi poartă recunoștință, pentru ceea ce sunteți acum, cine ar fi acea persoană?
Cine este, Toma Enache?
Un copil care s-a născut la țară. Într-un sat care se chema și se cheamă și acum, Mihail Kogălniceanu de Constanța. Care, atunci când era copil,în clasa a patra sau a cincea, păștea câteva oi pe strada din Kogălniceanu, Dorobanți și împrejurimi. Îmi amintesc întotdeauna cu bucurie de lucrul ăsta. Un copil care a crescut mare și este la fel.Cumva, starea aia, când mă duc acasă, pe strada aceea din Kogălniceanu, primul lucru pe care mi-l amintesc…schimbările care s-au făcut acum, și cum era atunci iarba, și locul prin care eu treceam cu cele câteva oi pe care le aveam, și cu două sau trei capre, în funcție de an. Încercăm să rămânem așa cum am fost. Să păstrăm parfumul acela al copilăriei.
În rest, sigur, reumatismul, oasele, mușchii nu mai sunt la fel. Unele lucruri sunt mai performante,altele mai puțin, dar ca stare, încercăm să rămânem în acea stare foarte frumoasă, pe străzile acelea pe care fugeam după fluturi cu o mătură, să-i prindem. Vă imaginați…Și tot timpul fugeam, în picioarele goale. Praful era cam așa… Nici nu era asfalt încă. A apărut foarte târziu. Și este incredibil, cum, primul lucru la care mă gândesc e acea stradă și o văd excat cum era atunci, și se suprapune cu cea asfaltată de acum, și cu schimbările de gard și de tot ce s-a mai întâmplat. Și cum îmi amintesc că aici era gard de plasă, acolo era ….detaliile astea. Este incredibil!După atâta timp! După atâția zeci de ani!
Să încerce să fie mai buni. Pentru că cred că nu există oameni pe care eu să îi prețuiesc de la, cum vreți dvs, cei mai capabili oameni dintr-un domeniu care ajung la un nivel fără generozitate. Deci din punctul meu de vedere orice destin care sfârșește prin a nu fi generos nu mi se pare ceva ca să folosesc un termen modern: WOW
WOW înseamnă un om extraordinary dar care este generos. Dacă nu a ajuns și la generozitate, pentru că pe măsură ce înaintăm în vârstă trebuie să crească și gradul de generozitate și bunătate. Dacă nu crește înseamnă că câțiva talani s-au pierdut pe drum. Din cei foarte importanți.